Tineri și implicare civică în România

Momentul ”Colectiv”, cu toată trauma societală pe care a implicat-o, pare să fie un punct de start pentru acțiune: tinerii care au ieșit în stradă acuzând politicienii de toate relele, oamenii ușor agitați care îi susțineau și care emoțional produceau reacții dintre cele mai diverse (de la tonul ridicat, protestatar, amenințător, până la lacrimile cu neputință de stăpânit), emisiunile televizate în care reporterii nu s-au sfiit să intre cu mai mult decât membrele inferioare în viețile devastate ale victimelor și familiilor acestora. Și multe altele. A fost atât de ”vie” societatea încât te întrebi unde se poate folosi toată această energie izvorâtă, e adevărat, dintr-o dramă… Dar imaginarul nostru colectiv e plin de astfel de momente care, prin tragismul lor, par a contura un gen de renaștere: Decebal care se sinucide pentru a nu cădea pradă romanilor, meșterul Manole, Constantin Brâncoveanu ucis la Istanbul împreună cu propriile sale vlăstare pentru că nu a vrut să renunțe la religia creștină… iar exemplele pot continua. Dar să revenim la incendiul din clubul bucureștean. Președintele a luat act de revolta societății de după tragedie și, într-un gest neobișnuit încă pentru România, a invitat la consultări societatea civilă, pentru a include revendicările reprezentanților acesteia în felul de a guverna al noii echipe de la Palatul Victoria.

Cu toate acestea energiile naționale declanșate de evenimentul amintit au căpătat forme diverse: îndemnuri sincere la revoltă, texte online dintre cele mai rebele, o întreagă teorie a conspirației nici măcar bine afirmată pentru că despre argumente solide încă nu poate fi vorba. E în toate acestea un fel emoțional de a reacționa la evenimente specific cumva spiritului latin. Nu prea ne e comodă o judecată rece, seacă, dură, lipsită de patos. Parcă nici nu ar fi de dorit un spirit mai anglo-saxon prin părțile astea de lume. Și emoția face parte din viață. Și fiindcă e în felul nostru de a fi nu doar că trebuie să ținem seama de asta dar trebuie să ne și asumăm perspectiva…

Numai că proiectele mărețe (mai ales proiectele care vor să schimbe ceva fundamental într-o societate) se bazează, vrem-nu vrem, pe argumente reci, raționale. Și de aceea e important să facem o bună trecere în revistă a lucrurilor pentru a putea produce cu adevărat schimbarea, o schimbare care să reziste în timp și care să ne dea sentimentul lucrului bine făcut.

Vreau pe scurt să mă refer la revolta împotriva sistemului, ce o mai fi și ăsta, un sistem la care mulți se referă în termeni de corupție, mizerie, minciună și alte asemenea…

Spre exemplu, ultimul barometru european (publicat în aprilie 2015) care măsoară participarea tinerilor la treburile cetății, relevă faptul că tinerii români se clasează pe ultimul loc ca participare la șase din cele opt categorii măsurate. De exemplu, tinerii din România aderă în proporție de 7% la diferite organizații de practicare a sportului față de belgieni care sunt pe primul loc cu 43%. Media europeană se situează la 29%. Același procent (7%) apare și în cazul participării în organizații de petrecere a timpului liber pentru tineri, românii fiind întrecuți la acest capitol doar de greci și bulgari (cu 6%). Cu același procent al participării, 7%, mai apar ungurii și croații. La acest capitol media europeană e de 16% iar cel mai ridicat procent aparține luxemburghezilor cu 29%. La capitolul participare într-o organizație locală care își propune să contribuie la dezvoltarea comunităților locale lucrurile sunt și mai interesante: doar 2% dintre tinerii din România participă în astfel de organizații, la egalitate cu vecinii bulgari. Media europeană este de 11% iar Irlanda se află pe primul loc cu 25% dintre tineri care participă în asemenea organizații. Cum politica este considerată de mulți tineri din România ca fiind un spațiu al minciunii și corupției era de așteptat ca tinerii să nu prefere acest domeniu… 5% dintre tinerii din România declară ca au participat în ultimele 12 luni la activități ale unor organizații de partid. De data aceasta tinerii din România sunt chiar în media europeană care e de … fix 5%! Aici se pare că polonezii sunt cei care participă cel mai puțin (1%) iar cei mai implicați în activități politice sunt suedezii cu 10%. Bine, bine… atunci înseamnă că stăm mai bine la participarea în organizații culturale unde media europeană este de 10%, iar belgienii, luxemburghezii și cehii se implică cel mai mult (18%). Ei bine, nu! Suntem pe ultimul loc, cu 3% rată de participare în astfel de organizații… Tot pe ultimul loc ne găsim și la capitolul participare în organizații care se ocupă de drepturile omului. În timp ce media europeană este de 5%, suedezii se clasează pe primul loc cu 16% rată de participare în timp ce noi împărțim ultimul loc cu croații și bulgarii (câte 1%). Participarea în activități ale organizațiilor care militează pentru protecția mediului nu pare să fie încă un pariu pentru tinerii europeni în general. Doar 3% dintre aceștia au participat în ultimele luni la activități ale unor astfel de organizații. Dacă cei mai interesați de acest subiect par a fi tinerii suedezi, cu 7%, tinerii din România nu par a fi deloc interesați de acest domeniu (0%).

Privind în ansamblu mediul asociativ din România ne putem da seama de ce multe din acțiuni sunt realizate cu mult efort de un număr mic de voluntari entuziaști, plini de energie, o specie de tineri (în special) care abia scoate capul afară după o iarnă prelungită… Nu trebuie să ne îmbătăm, cred, cu apă rece. Participăm mai puțin decât am putea și decât ar fi cazul să o facem dacă chiar ne dorim o lume mai bună. Doar dacă inventariem corect o situație putem avea șansa de a schimba cu adevărat ceva. Altminteri rămânem cu lamentările de moment, cu o perspectivă strict emoțională care nu ajută, doar ea, pe drumul de a fi mai buni. Mai trebuie să știm și unde vrem să fim mai buni, cât anume de buni și, mai ales, cum anume ajungem acolo unde ne-am propus. Și pentru asta avem nevoie de două lucruri esențiale: o evaluare corectă a situației și un plan concret de măsuri pe care să le și urmăm, cu obsesie, până la capăt! Din păcate, de prea multe ori ne lipsesc, unul sau altul dintre acestea.

Democrația pe care am ales să o construim nu poate fi cu adevărat puternică în absența unui mediu asociativ bun, cu o rată de participare relativ ridicată, cu tineri care lucrează pentru comunitate, care se implică cu adevărat, care înțeleg importanța acțiunilor lor pentru o societate a viitorului.

Adrian Despot, unul dintre simbolurile acestor zile pentru mulți tineri români spunea, într-o emisiune televizată că am improvizat destul în ultima perioadă. De fapt, societatea românească a fost un lung șir de improvizații… Gata! Concluziona artistul… E timpul să trecem la treabă! Aș lăsa această concluzie în forma asta…Pentru că, de fapt, fiecare e sistemul… fiecare poate schimba, fiecare poate fi regizorul propriei vieți! Pentru că doar așa putem învăța să fim liberi!

Aferim!

Şi săptămâna filmului românesc a continuat la Librăria Habitus. Şi a fost seara de vineri. Şi a fost „Aferim!”. Filmul lui Radu Jude, al cărui trailer îl puteţi vedea aici, proaspăt premiat la Berlin, un film despre care vorbeşte mai toată lumea. Pe la noi se face vorbire mult despre lucruri după ce ele conving mai întâi în alte părţi…

În fine, o căutare pe google îţi returnează rapid câteva păreri pro sau contra. Unele din ele aici sau aici. Dar se pot găsi multe altele… după cum spuneam azi mai toată lumea vorbeşte despre filmul lui Radu Jude, oricum mult mai mult decât înainte de Berlin.

Filmul reconstituie lumea din Ţara Românească a începutului de secol XIX. Cu voluntarismul mai marilor vremurilor, cu capete plecate, cu sărăcia oamenilor dar şi cu peisaje de un pitoresc aparte. Chiar imaginea de început este de fapt o fotografie superbă, în alb-negru a unui spaţiu împietrit, cumva sec, dar umanizat încet prin apariţia celor doi călăreţi. Aş zice că filmul merită atenţie deosebită. Citeam undeva că demersul lui Radu Jude este o încercare de „rupere” cu stereotipiile cinematografiei româneşti care se „luptă” mai ales cu imaginile cotidianului decât cu fantasmele trecutului. Lumea zugrăvită în alb-negru a filmului pare o frescă a trecutului, dar un trecut care ne marchează puternic prezentul şi, pe cât putem prevedea şi viitorul: „Trăim după cum putem, nu după cum vrem” îi spune zapciul fiului său vizibil afectat de ceea ce i s-a întâmplat robului fugar care avusese îndrăzneala de a se împreuna cu femeia boierului.

Pe alocuri o atmosferă apăsătoare a filmului întregită de lamentările robului prins şi dus încet dar sigur către împlinirea destinului său tragic, fără judecată, ori mă rog, judecat sumar în mintea boierului care are drept de viaţă şi de moarte asupra sa.

O cronica interesantă şi întrebări ridicate de film găsiţi şi aici.

Un film care ne pune faţă în faţă cu istoria şi credinţele oamenilor obişnuiţi, un mozaic despre cum ceea ce credem devine ceea ce vom fi…

”De ce eu?”

În 18 martie 2015 la Librăria Habitus a început săptămâna filmului românesc cu filmul lui Tudor Giurgiu. ”De ce eu?” este o ficțiune care pleacă de la fapte reale petrecute în România anului 2002.

Controversată și intens discutată, sinuciderea procurorului Cristian Panait, căruia Biroul de Anchete Speciale din cadrul Parchetului General îi încredințează anchetarea procurorului Alexandru Lele de la Oradea, reprezintă baza pe care regizorul își construiește propria poveste. Trailerul oficial al filmului este aici.

Mi-a plăcut filmul pentru faptul că, mi se pare, am asistat la o construcție interesantă a unui personaj,  confruntat cu o problemă care îi depășește puterile. Felul în care este construit personajul lui Cristian Panduru, tânărul procuror de 29 de ani care se confruntă cu cel mai important caz al carierei sale, tensiunea pshihologică pe care filmul o construiește în jurul personajului, grija în a menaja, cumva non-acuzator, elemente controversate care nu ar fi stârnit decât pasiuni inutile sunt, îmi pare, … altceva față de ceea ce fusesem obișnuit să văd. E adevărat că și emoționalul indus de cazul suspect al morții procurorului Panait îi dă filmului o amprentă sensibilă.

M-am întrebat dacă, pe alocuri, filmul s-ar fi putut ”grăbi” în desfășurarea acțiunii… Acum, la rece, aș zice că faptul că filmul curge ”lent” contribuie la crearea tensiunii pe care publicul o resimte în ceea ce îl privește pe Cristian Panduru, care trece de la totuși seriozitatea unui tânăr procuror aflat la început de carieră, care ”vrea” și ”poate”, la un om hăituit, disperat și pus cu spatele la zid încet și cu metodă. Personajul Cristian Panait are ceva din dorința lui Kevin (Keanu Reeves) din The Devil s Advocate de a ”demonstra”. Astfel de personaje încarnează cumva, imi pare, drama omului care nu își permite să fie generos cu sine, care ”trebuie” să meargă înainte, tot timpul înainte. Iar această dramă pare a se acutiza când personajul nici nu înțelege, pentru că nu poate de fapt înțelege… îi mai rămâne de pus o singură întrebare… De ce eu?

Un film angoasant pe alocuri, un film care te introduce într-o lume dură, cinică, un film care trebuie văzut.

Succesul lui Klaus Iohannis. Cateva posibile explicatii

A trecut campania electorala si acum, la rece, cu mai mult timp la dispozitie putem schita cateva directii de analiza cu privire la cum a fost posibil ca un candidat plecat in cursa cu multe handicapuri importante (mai putin cunoscut, mai putine conexiuni cu politica de la Bucuresti) sa le surclaseze pe toate si chiar sa le transforme in avantaje concurentiale serioase care au si facut diferenta…

Pare de-a dreptul surprinzator succesul lui Klaus Iohannis daca te uiti la rezultatele din turul I: potrivit Biroului Electoral Central, din cei 18.284.066 de alegatori s-au prezentat la urne 9.723.232, iar dintre acestia 3.836.093 au votat cu Victor Ponta iar 2.881.406 au votat cu Klaus Iohannis. Putini candidati clasati pe locul 2 in primul tur al alegerilor la o diferenta relativ mare, cum este cea de mai sus, reusesc, in democratii europene sa il intreaca pe primul. Aceasta pentru ca exista unele efecte la nivelul populatiei (nu ma refer aici la manipulari!) care fac ca trendul sa fie prezent inca din primul tur. SI totusi, rezultatele celui de-al doilea tur au consfintit o victorie zdrobitoare: din cei 11.719.344 de alegatori prezenti la urne 5.264.383 l-au preferat pe Victor Ponta in timp ce 6.288.769 au ales Klaus Iohannis. Si acum, la cateva zile de la acest rezultat neasteptat exista numeroase articole care incearca sa explice cauzele acestei victorii. Analize cu adevarat profunde se pot face dupa cercetari mai serioase dar, pana atunci, ne putem uita la imaginea de ansamblu pentru a putea intelege aceasta rasturnare de situatie.

Desi putini credeau ca e posibila o astfel de restructurare a votului (de fapt nu e deloc o restructurare in sensul tare al termenului), printre randuri, profesorul Dumitru Sandu sugera cateva idei interesante. Aici linkul articolului aparut pentru cine e interesat.

Klaus Iohannis – candidatul fara sansa?

In anul 2000 la Sibiu aparea un candidat la postul de Primar, o „victima” usoara pentru mult mai titratii politicieni locali, un profesor de fizica fara pic de experienta politica, fara conexiuni sau aliante la partidele mari: Klaus Iohannis. Cam asa ar suna cred descrierea facuta de multi analisti inregimentati ori nu politic la vremea respectiva (si contracandidatii de atunci, cei mai multi dintre ei, il considerau un candidat fara nicio sansa). Ajunge in turul doi al alegerilor si il invinge cu peste 69% din voturile valabil exprimate pe Ioan Cindrea (PSD, actual presedinte al Consiliului Judetean Sibiu). Si ascensiunea lui Klaus Iohannis incepea. Reales in 2004, 2008 si 2012, de fiecare data „fara emotii” ajunge sa fie propunerea de prim-ministru a PNL dupa caderea guvernului Boc (privind in urma am putea afirma ca faptul ca nu a fost desemnat de catre Traian Basescu la acel moment i-a netezit drumul catre functia de Presedinte de azi, cel putin intr-o anumita masura). SI in 2000 si acum Iohannis a parut candidatul fara sansa, necunoscutul, naivul, adversarul usor de invins in alegeri. Si atunci, ca si acum, in detrimentul unui contracandidat propus de PSD. Si acum, ca si atunci subestimat de competitori. Si de fiecare data a castigat.

Sa fie Iohannis omul providential?

Scenele euforice dupa alegerea lui Iohannis observate in marile orase ale tarii, discutiile pline de efervescenta la TV, imensa asteptare care pare a pluti in aer in ceea ce priveste rolul sau ca presedinte par a sugera faptul ca avem de a face cu un candidat providential. Dincolo de inclinatia spre organizare exemplara (asta pare a-l caracteriza cel mai bine pe inca Primarul Sibiului) simpla folosire a emotiilor in spatiul public nu este o postura in care noul presedinte sa se simta confortabil (aceasta va ramane arma teribila a inca Presedintelui Romaniei, Traian Basescu, daca ne amintim de „Draga Stolo” si „Sa-ti fie rusine Dinu Patriciu”).

Competitia electorala ca un joc de baschet. Sau ca unul de tenis. Sau ca ambele…

Klaus Iohannis si-a organizat mesajul meticulos, saseste, exact, la obiect in aceasta campanie electorala. A punctat de fiecare data important. Punctele sale au fost putine, dar toate „cosuri” de 3 puncte. Daca ne gandim la interpretarea imnului national, la declaratii de genul „Decat sa fiu marlan mai bine pierd” sau „Pe mine m-a refuzat Traian Basescu, pe dumneavoastra v-a pus premier”, toate au fost servicii perfecte de tenis (asi in limbajul sportului practicat din cand in cand de Klaus Iohannis). Victor Ponta a marcat constant dar numai din aruncari de tipul 1+1. Si de multe ori a ratat cate una dintre ele… Cifrele folosite fecvent dar incapacitatea de a comenta bugetul pe 2015, intrebarea cu imnul pe care vroia sa o puna contracandidatului sau dar opintirea sa la prima strofa…SI totusi, Victor Ponta, tanar, sportiv, plin de verva, cu un discurs bun, cum de nu a reusit sa capitalizeze voturile tinerilor de exemplu. Pe de o parte, puterea erodeaza imginea publica. Iar in cazul lui Victor Ponta acest lucru a fost o realitate. Pe de alta parte a facut si cateva greseli strategice: degeaba il acuzi pe contracandidat ca e mosier cu 6 case daca te plimbi in barca trasa de angajatii MAI la inundatii. Cum ar veni nu poti convinge. Imaginea ta nu e coerenta, mai ales daca ai si facut primul acuzele. Turul I al alegerilor a semnat insa momentul de cotitura. Daca cetatenii romani din afara granitelor ar fi votat cu usurinta nu e sigur ca azi presedinte ar mai fi fost Iohannis. Totusi, intre tururi Victor Ponta a mai avut inca o sansa de a face egalitate la seturi. Dar faptul ca nu au existat concret masuri de usurare a votului in strainatate (atatea cate ar fi permis legea) i-a mai adus un punct lui Iohannis. Nici din tribune Victor Ponta nu a fost ajutat. Daca ne amintim declaratiile Olgutei Vasilescu, Primarul Craiovei si uneori ale lui Liviu Dragnea am putea zice ca acestea au aratat spectatorilor ca, pe teren, unul dintre jucatori, cand nu mai are suflu, arunca cu mingea dupa celalat. Iar spectatorii, cand platesc bilet la meci, vor sa vada spectacolul in desfasurarea sa.

Putea castiga orice candidat al „dreptei”?

Aceste alegeri au fost si despre frustrarea acumulata la nivel social impotriva PSD si chiar a lui Victor Ponta. Acesta pare a fi unul din elementele mobilizarii fara precedent. Votul pro-Iohannis a fost de multe ori un vot anti-Ponta. Atunci, sa ne punem intrebarea: ar fi putut castiga oricine in fata lui Victor Ponta? Un candidat rezonabil vrem sa spunem. Cel mai probabil nu. Klaus Iohannis a intrunit cateva elemente care l-au favorizat si care nu ar fi fost relevante decat in cazul sau. Mai intai a ramas permanent elegant in discurs (la multi politicieni romani acest lucru ar fi fost interpretat ca fatarnicie). Apoi a fost coerent cu propria sa imagine (a vorbit putin si clar, a acceptat ca a mai gresit, a fost uman cand a trebuit dar nu a exagerat cu emotiile). De asemenea, nu a avut o imagine de „om al sistemului”. Votul multor contestatari a mers astfel mult mai usor catre Iohannis. Totusi nu a avut nici imaginea unui om lipsit de experienta (de conducere, politica etc). In acest fel i-a convins, cel mai probabil, pe sceptici. La nivel individual mesajul lui Klaus Iohannis pare ca a linistit foarte repede presiunile conflictuale la care cu totii suntem supusi inainte de momentul deciziei de vot. In acest fel Iohannis a devenit o alternativa viabila, coerenta, concreta si reala in ochii multora. Iar cei care pana acum nu ieseau la vot (prezenta de 64,1% este una ridicata) au facut diferenta: acordandu-i votul si facandu-l sa creasca in intentii atat de mult intre cele doua tururi, in special electorii tineri au aratat ca il cred (e posibil sa fi existat si reactii de aparare a unui candidat acuzat de multe lucruri si deci victimizat). De aici si pana la politicianul care a mobilizat pentru prima oara mediul on-line ca nimeni altcineva in Romania, trecand de 1.000.000 de fani pe facebook nu au mai fost multi pasi. Klaus Iohannis pare a fi primul politician roman care a determinat comportament off-line ca urmare a prezentei on-line. Unele detalii aici, aici si aici.

Cateva concluzii. Scurte ca sa le dezvoltam alta data

Sa ne intelegem. Acest articol nu prezinta lucrurile pozitive ale lui Klaus Iohannis si pe cele negative ale lui Victor Ponta. Doar ca toate aceste elemente au fost criteriile unui succes (acum) anuntat. Si cum e firesc, atunci cand meciul se termina si se numara punctele constati ca ceea ce a marcat un jucator se pune pe tabela cu minus in dreptul celuilalt. Ca sa concluzionam, a fost un meci foarte greu. A fost un meci intre doua echipe cu resurse importante. Unele au contat mai mult decat altele si au hotarat soarta confruntarii. La aceste alegeri doar Iohannis il putea invinge pe Ponta (ca sa parafrazam un slogan electoral).

Klaus Iohannis nu pare a fi un om providential. Ar fi si periculos daca ar fi asa. El este insa cel mai bun lucru care i se putea intampla acum Romaniei (cu accent pe acum). Daca insa aceasta sansa nu e jucata corect, de noi ceilalti, riscam cu totii sa pierdem definitiv… Sa ma explic. Castigand in fata unei lupte „fara sansa” Iohannis impune respect. Cumva acest respect este vizibil si la adversarii sai. Aceasta este acum sansa reconstructiei. Venind de undeva din „spatele” scenei politice ar putea genera un aflux si o apetenta catre politic a celor care pana mai ieri erau doar scarbiti. Aceasta este sansa regenerarii. Fiind ales cu un numar mare de voturi in urma unei prezente record la urne poate propune teme importante de discutie lasate de multe ori pe dinafara din cauza lipsei legitimitatii. Aceasta este sansa recuperarii.

Mai ramane de vazut cum se vor sfarsi toate acestea. Ascensiunea lui Klaus Iohannis este in plina desfasurare. Sa riscam sa spunem ca, la alegerile viitoare, daca va candida, va fi ales din primul tur? Sa intoarcem deci cana de cafea pentru ca zatul sa-si faca cursul sau si sa ne dezvrajeasca viitorul…

Un idiot minunat…

Dupa o vara cu literatura japoneza – pofta continua. Tocmai am terminat cartea lui Shusaku Endo „Un idiot minunat”. Aparuta in Romania la editura Polirom din Iasi in 2004, cartea lui Endo este o carte care iti poate aduce (in caz ca ai pierdut-o) dorinta de a trai frumos. Endo creioneaza, prin ochii lui Gaston Bonaparte, un om venit sa viziteze Japonia, o lume a linistii, o lume a sacrificiului de sine, o lume in care ar trebui sa iti placa sa traiesti. Totusi, realitatea din jur pare uneori sa ii refuze pe oamenii ce par „naivi”, la granita idioteniei. Dar pariul autorului pare a fi sfarsitul fericit, bucuria de a produce schimbarea in bine. Un pariu dificil de castigat in lumea din jurul nostru. Sau?…

Zaraza lui Andrei Ruse

Cartea lui Andrei Ruse este o fresca a Bucureștiului interbelic, un tablou al unei epoci in care romanța si tangoul erau ritmul unei vieti calme si dragastoase. Dar, de asemenea, lumea Zarazei este si o lume in care începe sa clocoteasca ura, creste antisemitismul, războiul bate la ușa… In aceasta lume Cristian Vasile, trubadurul inimilor celor care stiu sa trăiască, alături de prietenii de pahar sau de colegi intr-ale muzicii (Rada, Maria Tanase, Jenny Boerescu, Zavaidoc sau Jean Moscolpol) fac ca lumea sa fie mai frumoasa. Cântecul lor apropie inimile si sădește iubirea. In final, rămâne întrebarea daca Cristian Vasile a câștigat propriul pariu cu lumea, ori a pierdut șansa prezentată in debutul cărții, aceea de a deveni cântăreț de opera si de a încânta piepturi mai educate decât cele care l-au refuzat, in cor, la final…

Vara asta – pentru mine o cura cu literatura de origini japoneze

Acum ceva vreme m-am hotarat sa fac o mica cura de literatura cu origini japoneze. Scurta pentru ca mi-a acoperit o parte din vara si de origini japoneze pentru ca nu m-au interesat doar scriitorii autentic japonezi. In orice caz e de spus ca randurile asternute aici, la finalul exercitiului propus, sunt doar cateva idei generate de lecturile parcurse. Daca ele nu sunt nicicum multe sper sa nu fie, in orice caz, cu totul superficiale. Dar, pana la urma, totul e doar un exercitiu.

Cum toate au un inceput ideea mi-a venit cand am inceput sa citesc Miyamoto Musashi, Cartea celor cinci cercuri. E ceva in scrisul japonezilor, un amestec de candoare si obiectivare care m-a starnit parca. Cum ma simteam destul de „descoperit” in ceea ce priveste literatura japoneza am pornit catre librarie si am decis sa aleg cativa autori. Nu vroiam sa fie neaparat ceva „cunoscut” sau „la moda”. Am lasat mana destinului sa ma calauzeasca. In felul asta am luat contact cu Kenzaburo Oe, Shusaku Endo, Yasunari Kawabata si Haruki Murakami (i-am citit aproximativ in ordinea asta, fara a incerca incadrari stilistice ori temporale). Nu cunosc valoarea lor pentru literatura in general ori contributia lor pentru literatura de origine japoneza, asa incat sunt nevoit sa ma marginesc la ceea ce am simtit si gandit eu citindu-i.

Am remarcat o prezenta a erotismului la aproape toti scriitorii acestia. Erotismul e uneori suav si ascuns, alteori indraznet si provocator. Uneori erotismul pare a fi motorul povestii iar alteori este contextualizat dar puncteaza momente importante ale desfasurarii actiunii.

Kenzaburo Oe, laureat al Nobel-ului pentru literatura, a insemnat pentru mine intalnirea cu 17 si Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii. Tanarul personaj din 17, un Seventeen veritabil, este inspirat de cazul lui Yamaguchi Otoya care l-a asasinat pe liderul Partidului Socialist Japonez in 1960 si mai apoi s-a sinucis in inchisoare. 17 aduce o lume a revoltei si introspectiei, a refuzului de a te incadra in canoane, cel putin in canoanele care iti sunt, crezi, pe nedrept impuse. 17 pare o fresca despre cum insingurarea lumii contemporane poate naste violenta, trecand, mai intai prin frustrare. Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii este o scriere mai complexa, cu multe personaje, un grup de copii evacuati de la scoala de corectie care ajung intr-un sat in cautarea unui adapost. Curand baietii asista nepunticiosi la plecarea satenilor datorita izbucnirii unei boli care risca omoare tot ce e viu in jur. Nevoiti sa se descurce singuri si mai ales „incarcerati” in satul pe care nu au cum sa-l paraseasca, acum pustiu, orfanii restructureaza haosul, creeaza norme sociale, lupta dar se si revolta impotriva unei lumi care ii refuza. Supravietuind molimei ajung sa fie si mai pregnant imaginea alteritatii, al celuilalt in ochii satenilor. Iar celalalt, in general, ne-omul sau omul care nu face parte din comunitate poate fi orice, poate fi chiar ucis pentru ca el este, nu-i asa, altceva…

Tacere a lui Shusaku Endo este o carte despre intrebari intru credinta, despre relativitatea propriilor raspunsuri, despre Dumnezeu si oameni, despre ceea ce simti si ceea ce vezi, o carte care cuprinde intre paginile sale cea mai frumoasa si mai intunecata poveste pe care am citit-o anul acesta. Dar este, in egala masura, o carte despre izbavire si liniste, despre indoiala si victorie. O carte tulburatoare in adevaratul sens al cuvantului, o carte despre victoria interioara asupra lumii.

Kawabata, si el laureat al Nobel-ului, construieste magistral amintirea unei iubiri in Frumusete si intristare. Cu un erotism abia tusat uneori, lumea ce se dezveleste cititorului curge usor dar sigur catre razbunare, o razbunare purificatoare, o razbunare totusi intarziata. Cartea lui Kawabata forteaza dilema cum ar fi fost daca…? pana la limita reinceputului de lume. Daca in dragoste ar fi intotdeauna curajul de a face ce trebuie cu orice riscuri, in pofida oricarei conventii sociale… ar mai fi oare atata tristete…?

La final dar nu la urma, Haruki Murakami. Padurea norvegiana si In cautarea oii fantastice sunt romane complexe, mai intinse. Lumea pe care o zugraveste Murakami in romanele sale este o lume profunda, cu trairi intense descoperite la personaje care se regasesc sau cel putin se cauta neincetat. In aceasta lupta, firul epic se dezvolta frumos si trebuie sa ai rabdare pentru ca povestea devine mai plina de talcuri catre final. Parca nimic din ceea ce citesti la inceput nu prevesteste ceea ce dezlantuie finalul. Metodic, calculat, scrisul lui Murakami seamana pentru mine cu un rau de munte. E lin si frumos, iar la un moment dat doar ureche prevesteste cascada dezlantuita ce se arata, involburata si magistrala dupa un cot linistit. In acest fel iubirea neimplinita din Padurea norvegiana se transforma la final in adevarata poveste de dragoste, lumeasca si apropiata, tangibila si sigura iar viata plictisita si mediocra din In cautarea oii fantastice se transforma in sensul vietii, descoperirea profunda, finalul calatoriei initiatice, in fapt, in inceputul adevaratului „a trai”. Dar pentru toate astea e nevoie, in roman ca si in scrisul lui Murakami, de rabdare…

Inchei prin a spune ca daca ar trebui sa aleg neaparat pe unul din cei patru scriitori l-as alege negresit pe Murakami, iar daca ar fi sa ma hotarasc cu privire la subiectul care m-a „atins” cel mai mult, as alege Tacere.

O vara frumoasa, o vara „japoneza”, o vara cu subiecte fierbinti in asteptarea unei toamne cu alte provocari… Ceva sugestii?

Despre lume, teatru si romani…

Filmul America, venim este o fresca extraordinara despre romani, despre descurcareala românească, despre impostura si smechereala, dar, in egala măsura despre hazul de necaz, despre bucurie si gândirea pozitivă, despre cum totul e bine cand se termina cu bine. O fresca despre cum lumea poate părea o piesa de teatru cu frumosul si uratul din ea, cu personaje grotesti, invidioase, fariseice ori pur si simplu neomenoase. Dar fresca aceasta are întotdeauna si buni samariteni asa cum are oameni inocenți, naivi ori bine intentionati sau pur si simplu binevoitori. O imagine despre noi privită prin ochii noștri dar niște ochi critici si linistiti. O recomandare cu mare drag! De văzut! Ma înclin!

Începe meciul. CSU Sibiu vs. U Cluj

Începe in câteva momente ultimul din cele 5…. Sunteți prin Sala Transilvania?

Norman Manea la Sibiu

De ceva vreme, in Sala Senatului ULBS, din clădirea BCU, a început conferinta lui Norman Manea. Sinceritatea discursului e însotita de umorul linistit si de rememorarile provocărilor
intelectuale ale vieții unui om care, o data cu primirea pasaportului, a trebuit sa renunțe la limba sa…