Arhive pe etichete: Padurea norvegiana

Vara asta – pentru mine o cura cu literatura de origini japoneze

Acum ceva vreme m-am hotarat sa fac o mica cura de literatura cu origini japoneze. Scurta pentru ca mi-a acoperit o parte din vara si de origini japoneze pentru ca nu m-au interesat doar scriitorii autentic japonezi. In orice caz e de spus ca randurile asternute aici, la finalul exercitiului propus, sunt doar cateva idei generate de lecturile parcurse. Daca ele nu sunt nicicum multe sper sa nu fie, in orice caz, cu totul superficiale. Dar, pana la urma, totul e doar un exercitiu.

Cum toate au un inceput ideea mi-a venit cand am inceput sa citesc Miyamoto Musashi, Cartea celor cinci cercuri. E ceva in scrisul japonezilor, un amestec de candoare si obiectivare care m-a starnit parca. Cum ma simteam destul de „descoperit” in ceea ce priveste literatura japoneza am pornit catre librarie si am decis sa aleg cativa autori. Nu vroiam sa fie neaparat ceva „cunoscut” sau „la moda”. Am lasat mana destinului sa ma calauzeasca. In felul asta am luat contact cu Kenzaburo Oe, Shusaku Endo, Yasunari Kawabata si Haruki Murakami (i-am citit aproximativ in ordinea asta, fara a incerca incadrari stilistice ori temporale). Nu cunosc valoarea lor pentru literatura in general ori contributia lor pentru literatura de origine japoneza, asa incat sunt nevoit sa ma marginesc la ceea ce am simtit si gandit eu citindu-i.

Am remarcat o prezenta a erotismului la aproape toti scriitorii acestia. Erotismul e uneori suav si ascuns, alteori indraznet si provocator. Uneori erotismul pare a fi motorul povestii iar alteori este contextualizat dar puncteaza momente importante ale desfasurarii actiunii.

Kenzaburo Oe, laureat al Nobel-ului pentru literatura, a insemnat pentru mine intalnirea cu 17 si Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii. Tanarul personaj din 17, un Seventeen veritabil, este inspirat de cazul lui Yamaguchi Otoya care l-a asasinat pe liderul Partidului Socialist Japonez in 1960 si mai apoi s-a sinucis in inchisoare. 17 aduce o lume a revoltei si introspectiei, a refuzului de a te incadra in canoane, cel putin in canoanele care iti sunt, crezi, pe nedrept impuse. 17 pare o fresca despre cum insingurarea lumii contemporane poate naste violenta, trecand, mai intai prin frustrare. Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii este o scriere mai complexa, cu multe personaje, un grup de copii evacuati de la scoala de corectie care ajung intr-un sat in cautarea unui adapost. Curand baietii asista nepunticiosi la plecarea satenilor datorita izbucnirii unei boli care risca omoare tot ce e viu in jur. Nevoiti sa se descurce singuri si mai ales „incarcerati” in satul pe care nu au cum sa-l paraseasca, acum pustiu, orfanii restructureaza haosul, creeaza norme sociale, lupta dar se si revolta impotriva unei lumi care ii refuza. Supravietuind molimei ajung sa fie si mai pregnant imaginea alteritatii, al celuilalt in ochii satenilor. Iar celalalt, in general, ne-omul sau omul care nu face parte din comunitate poate fi orice, poate fi chiar ucis pentru ca el este, nu-i asa, altceva…

Tacere a lui Shusaku Endo este o carte despre intrebari intru credinta, despre relativitatea propriilor raspunsuri, despre Dumnezeu si oameni, despre ceea ce simti si ceea ce vezi, o carte care cuprinde intre paginile sale cea mai frumoasa si mai intunecata poveste pe care am citit-o anul acesta. Dar este, in egala masura, o carte despre izbavire si liniste, despre indoiala si victorie. O carte tulburatoare in adevaratul sens al cuvantului, o carte despre victoria interioara asupra lumii.

Kawabata, si el laureat al Nobel-ului, construieste magistral amintirea unei iubiri in Frumusete si intristare. Cu un erotism abia tusat uneori, lumea ce se dezveleste cititorului curge usor dar sigur catre razbunare, o razbunare purificatoare, o razbunare totusi intarziata. Cartea lui Kawabata forteaza dilema cum ar fi fost daca…? pana la limita reinceputului de lume. Daca in dragoste ar fi intotdeauna curajul de a face ce trebuie cu orice riscuri, in pofida oricarei conventii sociale… ar mai fi oare atata tristete…?

La final dar nu la urma, Haruki Murakami. Padurea norvegiana si In cautarea oii fantastice sunt romane complexe, mai intinse. Lumea pe care o zugraveste Murakami in romanele sale este o lume profunda, cu trairi intense descoperite la personaje care se regasesc sau cel putin se cauta neincetat. In aceasta lupta, firul epic se dezvolta frumos si trebuie sa ai rabdare pentru ca povestea devine mai plina de talcuri catre final. Parca nimic din ceea ce citesti la inceput nu prevesteste ceea ce dezlantuie finalul. Metodic, calculat, scrisul lui Murakami seamana pentru mine cu un rau de munte. E lin si frumos, iar la un moment dat doar ureche prevesteste cascada dezlantuita ce se arata, involburata si magistrala dupa un cot linistit. In acest fel iubirea neimplinita din Padurea norvegiana se transforma la final in adevarata poveste de dragoste, lumeasca si apropiata, tangibila si sigura iar viata plictisita si mediocra din In cautarea oii fantastice se transforma in sensul vietii, descoperirea profunda, finalul calatoriei initiatice, in fapt, in inceputul adevaratului „a trai”. Dar pentru toate astea e nevoie, in roman ca si in scrisul lui Murakami, de rabdare…

Inchei prin a spune ca daca ar trebui sa aleg neaparat pe unul din cei patru scriitori l-as alege negresit pe Murakami, iar daca ar fi sa ma hotarasc cu privire la subiectul care m-a „atins” cel mai mult, as alege Tacere.

O vara frumoasa, o vara „japoneza”, o vara cu subiecte fierbinti in asteptarea unei toamne cu alte provocari… Ceva sugestii?

Scrie un comentariu

Din categoria O carte pe luna