Primavara e aproape! Sa nu o ratam!

Despre Nikita si show-uri de vorbe

Aseara posturile de televiziune se inghesuiau care mai de care sa ne vorbeasca despre Nikita, viata ei amara si incercarile ei de a se sinucide. Marea provocare: emisiunea d-lui Capatos in care era invitata si Nikita. Dl. Capatos suparat ca in Saptamana Luminata o mare parte din romani (sic!) au vrut ca Nikita sa se sinucida si sa o vada moarta. Acestia sunt niste oameni rai. Dl Capatos era suparat -cred eu- pe niste raspunsuri proaste la o intrebare inca si mai proasta. Deci, probabil dl. Capatos se intreba in ce Romanie traim? In fata televizorului si eu ma intrebam: in ce Romanie traim? Una in care astfel de drame individuale care nasc suparari de-a dreptul infantile ajung sa fie prezentate drept subiecte de interes in emisiuni de televiziune. De parca in lipsa altor subiecte acestea ar fi singurele care sa faca rating. Mai sunt cred subiecte! Mai sunt si oameni capabili sa vorbeasca coerent despre lucruri cu adevarat importante. Chiar atat de jos sa ne fi coborat, noi, in ansamblu ca societate? Pentru ca e clar ca astfel de emisiuni prind. O Nikita iesind dintr-un sicriu in direct face mai multi spectatori decat o emisiune despre Ziua Pamantului sau criza economica sau despre incalzirea globala sau despre locurile de munca din viitor sau despre in general orice altceva. Poate, saturati de politica si discutiile pe teme politice, purtate si ele pana acum la un nivel anumit al derizoriului, ne indreptam acum spre subiecte mai „light”. Pana la urma cu cat mai simplu si mai fara folosinta creierelor dintre urechi cu atat mai bine. Sunt unii care vorbesc despre conspiratii mondiale despre organizatii care vor sa ne transforme in piete de desfacere sau sa ne plaseze intr-o pozitie in care sa ne domine. Pana acolo cred ca mai putem manca linistiti o paine. Cei care conspira cel mai bine la adresa noastra suntem noi insine. Ametiti de subiectele ieftine (producatorii nu au o vina asa de mare din moment ce pentru asta este piata), prinsi in afara unei gandiri critice, interogative autoironica cu privire la realitate ne ramane doar hazul de necaz sau bascalia. Asta in cel mai bun caz. Daca nu cumva credinta ca suntem prinsi in dezlegarea marilor adevaruri ale VIETII: cand vine cutremurul, cum il putem calcula, unde e Elodia, sa se sinucida Nikita, ma iubeste, nu ma iubeste…